Skip to content
GIBIS
Acasă
Crescătoria noastră
Crescătoria noastră Realizările noastre Referințele noastre Videoclipuri Export internațional
Animalele noastre
Animalele noastre Fazani Potârnichi roșii/cenușii Iepuri de câmp sălbatici Rațe sălbatice Iepuri de câmp Căprioare Muflon
Fazani
Fazani Fazan obscur Fazan chinezesc Ouă de fazan Creșterea fazanilor
Enciclopedie
Enciclopedie Faisan de Colchide Perdrix rouge
Cataloage
Cataloage Catalog iepuri 2026-2027
Dresaj câini de vânătoare
Contactați-ne Lăsați o recenzie

Limbă

🇫🇷 Français 🇬🇧 English 🇪🇸 Español 🇮🇹 Italiano 🇩🇪 Deutsch 🇦🇹 Österreichisches Deutsch 🇷🇺 Русский 🇨🇳 中文 🇮🇳 हिन्दी 🇸🇦 العربية 🇶🇦 العربية (قطر) 🇦🇪 العربية (الإمارات) 🇸🇦 العربية (السعودية) 🇭🇺 Magyar 🇵🇱 Polski 🇷🇴 Română 🇦🇿 Azərbaycan 🇷🇸 Srpski 🇭🇷 Hrvatski 🇧🇦 Bosanski 🇸🇮 Slovenščina 🇲🇪 Crnogorski 🇲🇰 Македонски 🇦🇱 Shqip 🇧🇬 Български 🇬🇷 Ελληνικά

Enciclopedia vânatului

Potârnichea roșie

Alectoris rufa (Linnaeus, 1758). Galinaceu îndesat al mediilor uscate și însorite, cvasiendemic pentru Europa de Vest, celebru pentru ponta sa dublă — două cuiburi clocite în paralel de mascul și de femelă.

Contactați-ne Descărcați catalogul PDF
Potârnichea roșie

A nu se confunda cu potârnichea cenușie (Perdix perdix), care aparține unui gen diferit, nici cu potârnichea chukar (Alectoris chukar) și potârnichea de stâncă (Alectoris graeca), două specii din același gen. Pentru celălalt mare galinaceu de câmpie crescut în Franța, vezi Fazanul de vânătoare.

Descriere

Potârnichea roșie este un galinaceu îndesat, de 32-34 cm lungime, cu o anvergură de 47-50 cm și o masă medie de 480 g la mascul și 400 g la femelă.[1] Capul este tetracolor: ciocul și cercul orbital roșu-coral la adult, obrajii și gușa albe subliniate cu negru, o bandă albă deasupra ochiului.[5] Pieptul este cenușiu-deschis până la cenușiu-albăstrui, abdomenul brun-ruginiu, iar flancurile poartă bare verticale ruginii, negre și albe, puternic contrastante.[5] Trăsătura cea mai utilă pe teren este gulerul: la potârnichea roșie, bordura neagră nu rămâne netă, ci se destramă pe partea superioară a pieptului într-o mulțime de mici pete triunghiulare și striuri fine, care contrastează cu fondul cenușiu-nisipiu — acesta este elementul care o separă de potârnichea de stâncă și de chukar, al căror guler este net și închis.[5] Dimorfismul sexual este slab marcat: masculii și femelele poartă același penaj, masculul este în medie ceva mai mare, iar masculii adulți au pinteni la picioare, absenți la femele.[1][5] Măsurătorile publicate variază în funcție de surse, unele indicând până la 38 cm lungime totală;[5] intervalul de 32-34 cm reținut aici este cel al Oficiului francez pentru biodiversitate.[1]
Potârniche roșie din profil: cap tetracolor, guler pătat și flancuri barate

Talie și masă

32-34 cm lungime, 47-50 cm anvergură; 480 g în medie la mascul, 400 g la femelă.[1]

Cap tetracolor

Cioc și cerc orbital roșu-coral, gușă și obraji albi mărginiți cu negru, sprânceană albă.[5]

Guler destrămat

Negrul gulerului se dispersează în pete triunghiulare pe partea superioară a pieptului: criteriu major față de potârnichea de stâncă și de chukar.[5]

Dimorfism discret

Același penaj la ambele sexe; doar pintenii masculilor adulți și talia medie îi deosebesc.[1][5]

Taxonomie și sistematică

Specia a fost descrisă de Carl von Linné în 1758 sub numele de Tetrao rufus. Ea a fost apoi transferată în genul Alectoris, creat de naturalistul german Johann Jakob Kaup în 1829: această schimbare de gen explică parantezele din jurul autorului în denumirea binominală validă, Alectoris rufa (Linnaeus, 1758).[2] Numele de gen derivă din greaca veche alektoris, care desemna găina de curte; epitetul specific rufa este cuvântul latin pentru „roșcat”.[3] Sunt recunoscute trei subspecii: A. r. rufa în Franța, în Corsica, în nord-vestul Italiei și în populațiile introduse din Marea Britanie; A. r. hispanica în nordul și vestul Peninsulei Iberice; A. r. intercedens în estul și sudul Peninsulei Iberice.[4] Genul Alectoris reunește de asemenea potârnichea chukar și potârnichea de stâncă, cu care potârnichea roșie se poate hibrida; în schimb, potârnichea cenușie aparține unui gen distinct, Perdix, și nu este așadar o simplă variantă de colorit a potârnichii roșii.[13]

Protonim

Tetrao rufus Linnaeus, 1758 — reclasificată în genul Alectoris ridicat de Kaup în 1829, de unde parantezele din jurul autorului.[2]

Etimologie

Alectoris, din greacă alektoris, găina de curte; rufa, din latină, „roșcat”.[3]

Trei subspecii

A. r. rufa (Franța, Corsica, nord-vestul Italiei), A. r. hispanica (nord-vestul iberic), A. r. intercedens (estul și sudul iberic).[4]

Specii înrudite

Același gen: potârnichea chukar (A. chukar) și potârnichea de stâncă (A. graeca). Gen diferit: potârnichea cenușie (Perdix perdix).[13]

Răspândire

Arealul natural mondial al potârnichii roșii se limitează la Peninsula Iberică, Franța, nord-vestul Italiei, Insulele Baleare și Corsica: este o specie aproape endemică pentru Europa de Vest.[1][5] În Franța, ocupă cele două treimi sudice ale țării, inclusiv Corsica, și lipsește aproape complet la nord și la est de o linie care unește Mont-Saint-Michel, Paris, Dijon, Lyon și Briançon.[1] În afara acestui areal, specia a fost introdusă cu succes în East Anglia, în Marea Britanie, în jurul anului 1770, pornind de la exemplare franceze; bine stabilită încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea a înaintat totuși lent prin insulă și și-a atins răspândirea actuală abia în anii 1930.[12] Populația europeană este estimată astăzi la 4,97-6,85 milioane de perechi.[1]

Areal mondial

Peninsula Iberică, Franța, nord-vestul Italiei, Corsica și Insulele Baleare: o răspândire naturală foarte restrânsă.[1][5]

În Franța

Cele două treimi sudice ale teritoriului, inclusiv Corsica; absentă la nord-est de o linie Mont-Saint-Michel – Paris – Dijon – Lyon – Briançon.[1]

Introducerea britanică

Introdusă în East Anglia în jurul anului 1770 din Franța; răspândirea actuală atinsă abia în anii 1930.[12]

Populația europeană

Estimată la 4,97-6,85 milioane de perechi.[1]

Habitat și hrănire

Potârnichea roșie frecventează mediile uscate și însorite de joasă și medie altitudine, deschise sau semideschise: garigă, coaste cu tufărișuri, vii, landele uscate, culturi și terenuri pietroase.[1] Ea caută peisaje în mozaic, care alternează zone cu acoperire ierboasă bogată pentru hrănire și sectoare cu tufișuri ce îi servesc drept adăpost și loc de cuibărit, și evită dimpotrivă pădurile dese și zonele umede.[1][5] Se întâlnește de la nivelul mării până la circa 1 300 de metri altitudine,[5] la densități de ordinul a 5-10 perechi la 100 de hectare.[6] Regimul alimentar se schimbă radical cu vârsta. Adulții sunt în esență vegetarieni: semințe, frunze, muguri și fructe, cu o dominanță netă a gramineelor, leguminoaselor și compozitelor.[1] Puii, în schimb, au un regim dominat de nevertebrate înainte de vârsta de trei săptămâni: furnicile, lăcustele și coleopterele le sunt esențiale încă din primele zile după eclozare.[1] Această dependență inițială de insecte explică importanța marginilor înierbate și a covoarelor vegetale netratate în supraviețuirea cârdurilor tinere.
Potârniche roșie într-un covor ierbos uscat, habitat de coastă cu tufărișuri

Medii preferate

Garigă, coaste cu tufărișuri, vii, lande uscate și culturi în mozaic; pădurile dese și zonele umede sunt evitate.[1]

Altitudine

De la nivelul mării până la circa 1 300 m.[5]

Densități

Circa 5-10 perechi la 100 de hectare în condiții favorabile.[6]

Regimul adulților

Semințe, frunze, muguri și fructe, dominate de graminee, leguminoase și compozite.[1]

Regimul puilor

Nevertebrate dominante înainte de trei săptămâni: furnici, lăcuste și coleoptere încă din primele zile.[1]

Reproducerea și ponta dublă

Perechile se formează din februarie până în aprilie și își stabilesc teritoriul.[6] Ponta are loc în aprilie-mai în Franța, cu circa douăsprezece ouă în medie.[1] Cuibul este o simplă adâncitură cu un diametru de vreo douăzeci de centimetri, amenajată la sol și ascunsă sub un tufiș.[6] Incubația durează 23-24 de zile și este asigurată de ambii părinți;[1][6] eclozările se eșalonează de la sfârșitul lui mai până la sfârșitul lui august.[1] Particularitatea cea mai remarcabilă a speciei este cuibăritul dublu, descris de R. E. Green în Ibis în 1984: femela poate depune două ponte în două cuiburi diferite, una imediat după cealaltă. Cele două cuiburi sunt apoi clocite separat — masculul preia prima pontă, femela pe a doua — iar incubația celor două cuiburi începe aproximativ în același timp.[7] Perechea crește astfel două puiete aproape simultan. Frecvența acestui comportament variază în funcție de seturile de date: Oficiul francez pentru biodiversitate o situează la 20-40 % din cazuri,[1] în timp ce Green raportează 60-80 % la femelele bătrâne[7] — cele două cifre nu se referă la aceeași populație și nu sunt direct comparabile. Ponta dublă nu trebuie confundată cu ponta de înlocuire, numită pontă de recuperare, efectuată după distrugerea primului cuib și numărând 8 ouă în medie.[1] Puii sunt nidifugi: părăsesc cuibul foarte repede după eclozare, urmează adulții, ating talia de adult pe la două luni și rămân însoțiți de părinți până în iarna următoare; maturitatea sexuală este atinsă în primăvara următoare.[6][5] Comportamentul de cuibărit dublu și diferențele de succes reproductiv între sexe au făcut obiectul unor lucrări ulterioare asupra populațiilor sălbatice.[8]
Potârniche roșie la sol în vegetație, în perioada de reproducere

Calendar

Perechi formate din februarie până în aprilie, pontă în aprilie-mai, eclozări de la sfârșitul lui mai până la sfârșitul lui august.[1][6]

Ponta

Circa douăsprezece ouă în medie într-o adâncitură la sol de aproximativ 20 cm, ascunsă sub un tufiș.[1][6]

Incubația

23-24 de zile, asigurată de ambii părinți — fiecare pe cuibul său în caz de pontă dublă.[1][7]

Cuibărit dublu

Două ponte în două cuiburi distincte, clocite separat de mascul și de femelă: 20-40 % din cazuri după OFB, 60-80 % dintre femelele bătrâne după Green.[1][7]

Ponta de recuperare

Pontă de înlocuire de 8 ouă în medie după distrugerea cuibului — de deosebit de ponta dublă.[1]

Tineretul

Pui nidifugi, talie de adult pe la două luni, însoțiți de părinți până în iarnă, maturitate în primăvara următoare.[6][5]

Comportament și viața în cârd

Potârnichea roșie este o specie gregară. Trăiește de obicei în cârduri de șase până la zece păsări — zece până la cincisprezece după unele surse[5] — alcătuite în general dintr-o pereche și puieta sa, cărora li se alătură uneori adulți izolați. Toamna și în timpul iernilor friguroase, aceste cârduri fuzionează în adunări care pot depăși patruzeci, chiar șaptezeci de indivizi.[5] Deranjată, potârnichea roșie preferă net să alerge — naturaliștii vorbesc despre fuga pedestră — decât să își ia zborul: se deplasează pe sol, cu capul ridicat, folosind adăpostul vegetației, și își ia zborul doar în ultimă instanță, cu un zbor jos și rapid.[5] Acest comportament de fugă pe sol o deosebește de potârnichea cenușie, mai promptă în a-și lua zborul.[13]
Grup de potârnichi roșii la sol, comportament gregar în cârd

Cârduri

Grupuri obișnuite de 6-10 păsări, până la 10-15 după unele surse.[5]

Adunări de iarnă

Grupări de peste 40, chiar 70 de indivizi toamna și în timpul iernilor friguroase.[5]

Fuga pedestră

Fuga pe sol este preferată; zbor jos și rapid doar în ultimă instanță.[5]

Cum se deosebesc cele trei potârnichi

Trei „potârnichi” coexistă în vocabularul curent, dar ele nu sunt nici de aceeași talie, nici din același gen, nici cu același statut. Potârnichea cenușie, Perdix perdix (Linnaeus, 1758), aparține genului Perdix și nu genului Alectoris: nu este așadar o variantă de culoare a potârnichii roșii.[13] Este ceva mai mică (29-31 cm, anvergură 45-48 cm) și mult mai ștearsă: gâtul și pieptul cenușii cu dungi fine, spatele cenușiu-brun barat cu castaniu, capul ruginiu; masculul poartă pe piept o pată brun-ruginie în formă de potcoavă, absentă sau incompletă la femelă, singurul criteriu sexual constant.[13] Cele două specii își împart Franța într-un mod aproape complementar: cea cenușie ocupă schematic jumătatea nordică, plus Pirineii și Masivul Central, unde subzistă populații relicte, iar cea roșie cele două treimi sudice.[1][13] Potârnichea chukar, Alectoris chukar (Gray, 1830), este din același gen cu cea roșie, dar mai mare; gulerul său negru este lat și net, înconjoară gâtul și urcă prin dreptul ochiului, fără petele care destramă gulerul potârnichii roșii.[14] Arealul său natural se întinde din estul Europei și din Balcani până în Manciuria și nu se suprapune peste cel al potârnichii roșii.[14] Hibridarea constituie miza majoră de gestiune a genului. Populațiile mediteraneene de potârniche roșie și de potârniche de stâncă sunt afectate de o poluare genetică în care chukarul este taxonul introgresiv cel mai frecvent detectat, gene de chukar de origine est-asiatică fiind regăsite în Spania, în Franța și în Italia.[10] Pe insula Elba, 84 % dintre potârnichile sălbatice studiate (n = 25) s-au dovedit a fi hibrizi A. rufa × A. chukar, iar frecvențe de introgresiune atingând 67 % au fost constatate pe un eșantion de douăzeci de păsări de captivitate din Corsica.[10] În Mallorca, ADN mitocondrial de chukar a fost detectat la 16 indivizi din 93 eșantionați, deși fenotipul lor nu se deosebea de al unei potârnichi roșii pure[9]: identificarea cu ochiul liber este așadar puțin fiabilă și numai analiza genetică permite o concluzie. Marea Britanie a interzis încă din 1992 eliberarea de potârnichi chukar și de hibrizi chukar × potârniche roșie.[12] O hibridare naturală există de altfel în Franța: acolo unde arealul potârnichii roșii se suprapune peste cel al potârnichii de stâncă în Prealpii de Sud, cele două specii dau hibrizi fecunzi numiți potârnichi de stâncărie,[1][16] ale căror criterii de penaj nu sunt stabile: unii indivizi înclină spre cea roșie, alții spre cea de stâncă, cu toate nuanțele intermediare.[16]
Potârniche cenușie (Perdix perdix), penaj șters și potcoava pectorală a masculului

Potârnichea cenușie (Perdix perdix)

Gen diferit, 29-31 cm, penaj șters, potcoavă brun-ruginie pe pieptul masculului; jumătatea nordică a Franței.[13]

Potârnichea chukar (Alectoris chukar)

Același gen, mai mare, guler negru net care urcă prin dreptul ochiului; areal natural din Balcani până în Manciuria.[14]

Criteriul gulerului

Guler destrămat în pete la cea roșie, net și închis la chukar și la cea de stâncă.[5][14]

Introgresiunea chukarului

84 % hibrizi din 25 de potârnichi sălbatice de pe insula Elba; ADN mitocondrial de chukar la 16 păsări din 93 în Mallorca.[10][9]

Detectare

Hibrizii roșie × chukar nu se deosebesc vizual de o potârniche roșie pură: numai genetica tranșează.[9]

Potârnichea de stâncărie

Hibrid fecund roșie × potârniche de stâncă din Prealpii de Sud, cu penaj instabil.[1][16]

Statut și gestiune în Franța

Potârnichea roșie este clasificată drept Aproape amenințată (Near Threatened, NT) pe Lista roșie mondială a IUCN, statut atribuit la actualizarea din 2020 pe baza evaluării BirdLife International; statutul european este identic, în timp ce Lista roșie franceză o clasa încă la risc scăzut (LC) în 2016.[1] Tendința populației este descrescătoare: evaluarea din 2020 cifrează declinul european la 40-45 % în zece ani, potrivit datelor transmise de statele membre Comisiei Europene în temeiul articolului 12 din Directiva Păsări.[11] În Franța, raportarea din 2019 indică 214 000 de perechi în perioada 2008-2017 (interval 132 000 – 300 000), cu un declin estimat la -32 % între 2001 și 2018 și la -51 % între 2009 și 2019.[1] Specia rămâne vânabilă: figurează în anexa II/2 B a Directivei Păsări, precum și în anexa III, care autorizează vânzarea, deținerea și transportul.[1] Principalele amenințări identificate sunt pierderea habitatelor — intensificarea agricolă pe de o parte, închiderea mediilor prin abandonul rural pe de altă parte —, evenimentele meteorologice extreme, recolta cinegetică și prădarea.[1] Doi factori de fond completează acest tablou, puși în evidență de secvențierea genomului speciei. Primul este genetic: autorii identifică o prăbușire demografică petrecută în urmă cu aproximativ 140 000 de ani, pe care o leagă de încălzirea din interglaciarul Riss-Würm și de pe urma căreia diversitatea genetică a potârnichii roșii nu și-a mai revenit niciodată — nivelurile ei rămân astăzi minime.[15] Al doilea este climatic: încălzirea afectează negativ succesul reproductiv în partea meridională a arealului și ar putea fi legată de o prevalență crescută a anumitor boli infecțioase.[15] Pe planul gestiunii, OFB amintește în fine că supraviețuirea până în primăvara următoare a păsărilor de crescătorie provenite din eliberări de la sfârșitul verii este foarte scăzută, sub 5 %[1]: acest dat documentează ecologia eliberărilor târzii pentru vânătoare, și nu conducerea unei crescătorii; el subliniază că întărirea durabilă a unei populații trece prin calitatea habitatului și prin operațiuni desfășurate în afara sezonului de vânătoare.

Statut IUCN

Aproape amenințată (NT) la nivel mondial și european din 2020; Lista roșie franceză: risc scăzut (LC) în 2016.[1]

Declinul european

Recul estimat la 40-45 % în zece ani potrivit raportării în temeiul articolului 12 din Directiva Păsări.[11]

Efective franceze

214 000 de perechi în 2008-2017 (132 000 – 300 000); -32 % între 2001 și 2018, -51 % între 2009 și 2019.[1]

Cadru juridic

Specie vânabilă, înscrisă în anexele II/2 B și III ale Directivei Păsări.[1]

Amenințări

Pierderea habitatelor prin intensificare agricolă și închiderea mediilor, hazarduri meteorologice, recoltă și prădare.[1]

Diversitate genetică redusă

Prăbușire demografică datată în urmă cu circa 140 000 de ani, de pe urma căreia specia nu și-a revenit niciodată genetic.[15]

La GIBIS

GIBIS crește potârnichi din 1951 la Chatte, în Isère. Potârnichile roșii, cenușii și chukar produse la fața locului sunt destinate repopulării și vânătorii și sunt prezentate pe pagina potârnichi; modul de creștere — voliere plantate, densități scăzute, dezvoltarea zborului — este descris pe pagina crescătoria noastră, iar principiile operațiunilor de întărire a populațiilor pe pagina repopulare. Acest articol enciclopedic rămâne independent de aceste pagini: el documentează specia sălbatică, trăsăturile ei biologice și statutul ei, fără scop comercial.

Crescătorie de familie din 1951

Producție de vânat cu pene și de vânat mic la Chatte, în Isère.

Potârnichi crescute

Potârniche roșie, potârniche cenușie și potârniche chukar: vezi pagina potârnichi a site-ului.

Repopulare

Operațiunile de întărire a populațiilor sunt detaliate pe pagina repopulare.

Références

  1. ↑Office français de la biodiversité (OFB), fișa speciei « Perdrix rouge (Alectoris rufa) », ofb.gouv.fr, consultată în 2026.
  2. ↑Kaup J. J., *Skizzirte Entwickelungs-Geschichte und natürliches System der europäischen Thierwelt*, Darmstadt, 1829 — crearea genului *Alectoris*.
  3. ↑Jobling J. A., *The Helm Dictionary of Scientific Bird Names*, Christopher Helm, Londra, 2010.
  4. ↑Madge S. & McGowan P. J. K., *Pheasants, Partridges and Grouse*, Christopher Helm, Londra, 2002.
  5. ↑Oiseaux.net, fișa « Perdrix rouge (Alectoris rufa) », consultată în 2026.
  6. ↑Fédération départementale des chasseurs des Pyrénées-Atlantiques (FDC64), « La perdrix rouge », consultată în 2026.
  7. ↑Green R. E., « Double nesting of the Red-legged Partridge Alectoris rufa », *Ibis*, vol. 126, nr. 3, 1984, p. 332-346.
  8. ↑Casas F., Mougeot F. & Viñuela J., « Double-nesting behaviour and sexual differences in breeding success in wild Red-legged Partridges Alectoris rufa », *Ibis*, vol. 151, nr. 4, 2009, p. 743-751.
  9. ↑Tejedor M. T., Monteagudo L. V., Mautner S., Hadjisterkotis E. & Arruga M. V., « Introgression of Alectoris chukar Genes into a Spanish Wild Alectoris rufa Population », *Journal of Heredity*, vol. 98, nr. 2, 2007, p. 179-186.
  10. ↑Barbanera F., Guerrini M., Khan A. A. et al., « Human-mediated introgression of exotic chukar (Alectoris chukar, Galliformes) genes from East Asia into native Mediterranean partridges », *Biological Invasions*, vol. 11, nr. 2, 2009, p. 333-348.
  11. ↑BirdLife International, fișa *Alectoris rufa*, Lista roșie IUCN a speciilor amenințate, evaluarea 2020.
  12. ↑Game and Wildlife Conservation Trust (GWCT), « Red-legged partridge », gwct.org.uk, consultată în 2026.
  13. ↑Office français de la biodiversité (OFB), fișa speciei « Perdrix grise (Perdix perdix) », ofb.gouv.fr, consultată în 2026.
  14. ↑Oiseaux.net, fișa « Perdrix choukar (Alectoris chukar) », consultată în 2026.
  15. ↑Balaji C., Forcina G., Garg K. M., Irestedt M., Guerrini M., Barbanera F. & Rheindt F. E., « Novel genome reveals susceptibility of popular gamebird, the red-legged partridge (Alectoris rufa, Phasianidae), to climate change », *Genomics*, vol. 113, nr. 5, 2021.
  16. ↑« Biologie de reproduction d'une population de perdrix rochassière (Alectoris graeca saxatilis × Alectoris rufa rufa) dans les Alpes méridionales », *Revue d'écologie (La Terre et la Vie)*, vol. 45, nr. 4, 1990.

Vezi și

Galerie

Vezi și

Faisan de Colchide Potârnichi roșii/cenușii Encyclopédie du gibier

Continuați lectura

Acest articol face parte din enciclopedia vânatului a GIBIS, crescător la Chatte (Isère) din 1951. Pentru o întrebare despre specie sau despre păsările noastre, echipa răspunde la telefon sau prin e-mail.

Contactați-ne +33 (0)4 76 38 31 01
Sunați-ne